Nu vi se pare ca parca ai nostri copii sunt atrasi exact de acele lucruri de care ne temem noi, parintii? Sa se plimbe singuri, sa se catere in copaci, sa umble cu cutitul, sa stea prea aproape de foc, sa urce singuri scarile desi de-abia pot merge pe loc drept… sunt sigura ca puteti completa lista cu alte si alte exemple. Si nu aveti o reactie aproape imediata sa-i avertizati „nu te urca in copac sa nu cazi!”, „lasa cutitul sa nu te tai!”, esti prea aproape de foc, o sa te arzi!” sau chiar sa-i luati de langa ceea ce percepeti ca fiind periculos si sa le interziceti sa se mai apropie de ele?

Mama, pot sa sterg eu cu mopul? Pot sa sterg eu praful?

Nu, nu urmează o replică ca “Nici un copil nu a zis asta vreodată”, ci e o poveste adevărată. Toți părinții ne dorim de la copii să fie responsabili și să își asume o parte dintre treburile casnice. Dacă ne așteptăm să se întâmple de la sine putem aștepta mult și bine! Va fi întotdeauna o carte mai interesantă de răsfoit, un joc de împrăștiat și o emisiune de desene animate care să facă concurență curățeniei.

Așa că am pus laolaltă câteva idei despre cum să îi ajutăm pe copii să li se pară mai interesant să facă curățenie.

Vi s-a intamplat sa cititi aceeasi poveste de zeci de ori, seara dupa seara, incat simteati ca ati putea-o citi si daca n-ati mai deschide cartea? Sau vi s-a intamplat sa ridicati o jucarie de zeci de ori de pe jos? In ambele situatii spre deliciul micutilor nostri care se amuzau de fiecare data ca si cand ar fi auzit pentru prima data povestea sau ca si cum ar fi scapat o singura data jucaria pe jos. Eu una am trecut prin cele de mai sus si ceea ce o sa impartasesc cu voi mai jos mi-a fost de mare ajutor sa pot merge mai departe si sa citesc cu entuziasm maxim „Petrecerea cu clatite” a lui Winnie de Plus pentru a cincizecea seara la rand!

Unii dintre noi avem ochi caprui, altii albastri. Unii suntem mai inalti, altii mai scunzi. Unor copii le lipsesc dinti, altora (inca) nu. Unii au parul blond, altii saten, roscat sau brunet. Unii au pielea alba, altii o au neagra, maslinie, galbena. Unii sunt români, altii sunt englezi, americani, danezi sau chinezi. Suntem diferiti, fara doar si poate, in atat de multe aspecte. Daca unele aspecte ale diversitatii le acceptam mai usor, altele le acceptam mai greu. Cum le transmitem copiilor o atitudine deschisa fata de diversitate? Cum le transmitem copiilor toleranta, intelegerea si acceptarea diferentelor dintre oameni?

– Yummmi. Ce gustoasă e fripura asta de pui!

– Mami, ce-i aia friptură de pui?

– Cum ajunge puiul din curte în farfurie?”

Ca părinți, la prima remarcă ne umflăm în pene de bucurie. La a doua ridicăm din sprâncene, iar la a treia avem deja un nod în gât. Cum să îi spunem copilului ca puiul cu care s-a jucat azi vară în curtea bunicii astăzi îl mâncăm la cină? Ce facem atunci când conștientizează că e același pui și refuză să mănânce carne?

Până zilele trecute lucrurile erau altfel. Copilul vostru era „sociabil”, „deschis”, „prietenos cu toată lumea”, ce mai era o mândrie pentru întreagă familie. Şi parcă de pe-o zi pe alta lucrurile s-au schimbat. Acum e „retras”, „ruşinos”, „neprietenos”. Înainte intra în vorba uşor cu alţii, dansa, cânta şi recita de mama focului în faţă oricărui auditoriu iar voi simţeaţi cum vă creşte inima văzându-l deja peste ani, ca ajungând un tânăr încântător, apreciat şi admirat de alţii, dar acum… ce s-a întâmplat de „ieri până azi?”.

E doar o problemă de timp, mai devreme sau mai târziu vă veți auzi copiii înjurând sau folosind cuvinte nepotrivite contextului. Unii deîndată ce deprind vorbirea, deprind și înjuratul. Altora le mai ia vreo 2-3 ani până să înceapă.

Dacă e vară, e vacanţă. E vacanţă pentru copiii noştri, fiindcă pentru noi, ca părinţi lista de responsabilităţi nu se încheie odată cu venirea verii. Ba dimpotrivă, se mai adaugă câteva. Unde mergem în concediu? Cu cine rămâne copilul când suntem la serviciu?

Pentru mulţi copii o mare parte din vacanţă se întâmplă să stea la bunici.

Vacanţe de vară, de iarnă. Munte, mare, locuri de joacă, petreceri sofisticate, vizite la grădini zoologice şi parcuri de aventură. Ne străduim ca şi părinţi să le oferim cât de multe experienţe de neuitat copiilor noştri. Ne străduim să aibă o viaţă veselă şi frumoasă, iar atunci când vor fi mari să îşi amintească cu drag despre copilăria lor. Dar oare cât de mult îşi amintesc copiii din experienţele pe care ne străduim să le dăruim? Există ceva ce putem face să păstrăm cât mai multe din experienţele copilăriei în amintirea copiilor?