Vacanţe de vară, de iarnă. Munte, mare, locuri de joacă, petreceri sofisticate, vizite la grădini zoologice şi parcuri de aventură. Ne străduim ca şi părinţi să le oferim cât de multe experienţe de neuitat copiilor noştri. Ne străduim să aibă o viaţă veselă şi frumoasă, iar atunci când vor fi mari să îşi amintească cu drag despre copilăria lor. Dar oare cât de mult îşi amintesc copiii din experienţele pe care ne străduim să le dăruim? Există ceva ce putem face să păstrăm cât mai multe din experienţele copilăriei în amintirea copiilor?
Când începem să uităm?
Dacă răspunsul care vă vine în minte e… la bătrâneţe, să ştiţi că nu e chiar aşa. Uităm tot timpul, de când ne naştem şi până murim, uităm. De peste 100 de ani se cunoaşte un fenomen – denumit amnezie infantilă , adică incapacitatea majorităţii adulţilor de a îşi aminti evenimente care au avut loc înaintea vârstei de 3 ani . Dar după această vârstă, uităm mai puţin sau nu mai uităm deloc? Se pare că şi între 3 şi 7 ani copiii au mai puţine amintiri decât ne-am aştepta dacă ne bazăm doar pe fenomenul uitării (care apare independent de vârstă şi evenimente). Veţi putea spune – dar bine, la vârsta de 3 ani sau când sunt mai mici, copiii sunt capabili să vorbească despre ce li s-a întâmplat în trecut. Asta înseamnă că există amintiri înainte de 3 ani, doar că ele sunt uitate. De ce se întâlmplă lucrul acesta?
Ce se poate face ca amintirile din copilărie să nu dispară?
Să le repetăm la nesfârşit poate aţi fi tentaţi să spuneţi. Ce se repetă frecvent, nu se uită o fi valabil pentru noi, ca adulţi, dar se pare că pentru copii, mai ales pentru cei mici, lucrurile stau cu totul altfel. Există un studiu inovativ în care s-au studiat amintirile copiilor. Mai precis, au strâns o grupă de copii de 3 ani împreună cu mamele lor şi i-au pus să povestească despre şase evenimente din trecut, evenimente neutre sau pozitive, cum ar fi vizite la grădina zoologică, prima zi la grădiniţă sau naşterea unui frate. Nu s-au uitat numai la ce au povestit, s-au uitat şi la cum au povestit, care sunt parametrii care caracterizează discuţiile, respectiv:
–
elaborările,
adică extinderea subiectelor de discuție “Am mâncat pizza, la petrecerea ta! Cu ce era pizza?”
–
afirmaţiile
– “Foarte bine”, “Bine spus”, adică încurajările şi certificarea corectitudii evenimentelor (povestite de copil fix cum şi le aminteşte şi ce anume îşi aminteşte din evenimente)
–
repetările
– reenunţarea informaţiilor sau cererile repetate de a adăuga informaţii “Pizza cu şuncă am mâncat!”, “Cine era acolo? – Matei, Ana”.
–
devierile
– care reorientau atenţia copilului înspre conversaţie prin formulări de genul „Spune-mi mai multe” şi „Ce s-a întâmplat”
Ani mai târziu (când copiii aveau 5,6,7,8 şi 9 ani), aceeaşi cercetători şi aceeaşi copii au discutat despre aceleaşi şase evenimente.
Ce au descoperit?
1. Au descoperit că de la 5 până la 7 ani, copiii şi-au amintit 63 – 72% din evenimentele despre care au vorbit la vârsta de 3 ani . Amintirile lor sunt destul de imature, adică conţin puţine comentarii evaluative şi puţine referiri la spaţiu şi timp. Interesant este că, copiii de 8 şi 9 ani şi-au amintit mai puţin, respectiv 35% din evenimentele despre care au discutat la vârsta de 3 ani , dar amintirile respective erau ca şi ale adulţilor din punctul de vedere al conţinutului. De aici o primă concluzie: rememorarea lucrurilor aşa cum o fac adulţii, precum şi uitatul se dezvoltă în jurul vârstei de 7 ani.
2. A doua descoperire este legată de stilul narativ al mamei – adică modul de a povesti cu copilul despre evenimente. Se pare că
devierile (dar şi elaborările şi afirmaţiile) sunt cele mai benefice formării amintirilor şi reţinerii lor după 7 ani
. Toţi cei trei parametri caraterizează conversaţii în care
copilul conduce
, mama urmându-l şi ghidându-l uşor. Devierile în principal îl fac pe copil să reflecteze, să participe activ în acest du-te – vino al conversaţiei şi să îşi populeze memoria cu un conţinut propriu (nu cu un conţinut al părintelui). Prin contrast, repetările caracterizează o conversaţie în care mama conduce, copilul nefiind implicat activ.
E important să ştim că, cu cât ne chinuim mai tare ca cei mici să nu uite ceva important (definit, evident de noi, părinţii că fiind important) cu atât contribuim mai vârtos la uitare. Ce facem dacă există o amintire pe care vrem cu tot dinadinsul ca cel mic să o ţină minte (“că doar nu l-am dus în Caraibe ca să uite”)? Ne străduim să tot repetăm ca nu cumva să piardă asemenea minune de amintire. Ori studiul de mai sus exact asta ne spune, că dintre toate stilurile narative repetarea face cele mai mari stricăciuni (la copiii sub 7 ani). Nu fiţi induşi în eroare de faptul că cei mici par să îşi amintească “tare multe” din ce s-a întâmplat şi merită să ne chinuim să repetăm ca să reţină. Îşi amintesc elemente disparate, conţinuturi de “calitate proastă” dacă pot să zic aşa. Noi suntem tentaţi văzând că ceva-ceva amintiri există să le tot aducem la suprafaţă, să le tot repetăm. Problema e că cei mici nu memorează evenimentele ca întreg, ci le memorează că elemente disparate. Când ne străduim să repetăm, evident repetăm doar anumite elemente (poate ce considerăm noi ca fiind relevante). Rezultatul este, paradoxal, exact opusul, adică uitarea definitivă.
Eu ce să zic, e nu mai vorbiţi atât, lăsaţi-l şi pe copil să vorbească, chiar dacă vă vorbeşte 20 de minute despre o baltă cu o broască pe care a văzut-o în excursia din Caraibe (“m-am dus până acolo pentru o broască?”). Dacă îl lăsaţi aveţi şanse să reziste amintirea. Dacă vedeţi că la 7-8 ani vorbeşte în continuare de Caraibe, aveţi noroc, a rămas cu amintirea. Dacă vedeţi că uită, nu-i bai, e un lucru obişnuit şi normal. Încercaţi să nu uitaţi voi, în fond şi amintirile noastre de părinţi sunt importante, nu numai ale lor!
Articol scris de Diana Tarcea , psiholog si psihoterapeut
