– Yummmi. Ce gustoasă e fripura asta de pui!
– Mami, ce-i aia friptură de pui?
– Cum ajunge puiul din curte în farfurie?”
Ca părinți, la prima remarcă ne umflăm în pene de bucurie. La a doua ridicăm din sprâncene, iar la a treia avem deja un nod în gât. Cum să îi spunem copilului ca puiul cu care s-a jucat azi vară în curtea bunicii astăzi îl mâncăm la cină? Ce facem atunci când conștientizează că e același pui și refuză să mănânce carne?
Copiii se simt în mod natural atrași de animale așa că, pentru majoritatea dintre ei faptul de a afla că le omorâm pentru a le mânca poate fi extrem de problematic. Să nu le spunem adevărul nu e o opțiune, pe de o parte le putem transmite că e în regulă să mintă , pe de altă parte nu știm ce răspunsuri își formulează ei despre asta.
Ca și psiholog o să o spun ori de câte ori voi putea: regula de bază în comunicarea cu copiii e onestitatea și adaptarea informațiilor oferite la vârsta copilului .
Copiii încep să pună astfel de întrebări devreme, înainte de 4-5 ani și de regulă le pun atunci când încep să ne vadă preparând mâncarea: ”De unde vine pulpița asta?”.
Urmând cele două reguli de mai sus le putem spune simplu, concis și onest:
– De unde vine pulpița din farfurie? De la un pui adevărat?
– Pulpița vine de un pui adevărat.
– Cum ajunge din grădină în farfurie?
– Puiul crește în ferma de pui, de acolo merge la măcelar, care îl taie. Eu îl cumpăr de la magazin și fac din el friptura asta delicioasă.
– Vrei să zici că puiul moare? Îl doare, suferă?
– Da, puiul moare, însă sunt metode prin care lucrul acesta se face rapid și nedureros pentru el.
Există un studiu făcut în Australia despre acest subiect și care a scos la iveală faptul că mamele și tații se comportă diferit în astfel de cazuri. Mamele tind să ia în considerare opțiunea copilului, să fie înțelegătoare, iar dacă acesta decide să nu mai mănânce carne, încearcă să respecte dorința lui. Tații în schimb mai degrabă încearcă să sublinieze că e important să mâncăm carne și transmit copiilor că ”se mânâncă ceea ce e disponibil”. Diferențe sunt și între părinții din mediul urban și rural. Cei din mediul rural nu erau prea preocupați de discuțiile despre acest subiect, simțindu-se pregătiți și fiindu-le confortabil să vorbească deschis și onest despre asta, spre deosebire de părinții din mediul urban care simțeau că nu au destule informații despre cum trebuie abordat un astfel de subiect. Din discuțiile pe care le-am avut și eu în atâtea întâlniri cu copii și părinți aș spune că și la noi lucrurile stau la fel.
Să zicem că ați avut discuția despre cum ajunge puiul din curte în farfurie, prin urmare, ca întotdeauna, după aflarea unui adevăr vă puteți aștepta la diverse sentimente și reacții:
– de degust și de revoltă . ”Eu nu mai vreau să mânânc carne de acum înainte!”. Să nu uităm că unii oameni nu consumă carne deloc, alții nu gătesc produsele pe care le consumă, unii consumă cantități mici de mâncare, etc. Toate aceste comportamente alimentare au etichetele verbale: vegetarieni, vegani, lacto-vegetarieni, dietă sub-calorică etc.. Unii aderă cu pasiune la un curent, alții preferă echilibrul alimentar. Le puteți explica și prezenta copiilor aceste comportamente alimentare, dar dacă îi respectați sau nu dorința de a nu mai mânca animale aceasta va trebui să fie o decizie de familie, ținând cont, desigur, de cât de afectat este copilul. În niciun caz nu recomand să fie forțat și obligat să mănânce ceva ce îi provoacă dezgust.
Un pas intemediar ar putea fi discutarea cu copilul a următoarelor aspecte:
- hrana ca sursă de energie – carnea ca formă de hrană. Corpul are nevoie să mănânce ca să funcționeze bine, iar carnea e o sursă de energie pentru organism. Copiilor mai mari le puteți povesti despre piramida alimentară și despre necesarul de substanțe nutritive. O carte pe care o recomand în acest sens este cartea Mihaelei Bilic – ABC de nutriție .
- toată lumea mănâncă: aici putem merge de la gaina care mănâncă viermi și insecte (viețuitoare și ele) la lupii care mănâncă oi, până la leii care mănâncă căprioare și oamenii care mănâncă găini, oi, vaci, porci, etc. – întreg lanțul trofic.
- unele animale sunt crescute pentru a fi mâncate, altele pentru a fi animale de companie. Unele animale pot fi și una și alta. Sunt oameni care au animal de companie un porc, o oaie, un iepure, însă aceștia sunt crescuți diferit și de regulă nu îi mâncăm. La ferme însă vacile, oile, găinile sunt crescute special pentru a deveni sursă de hrană pentru oameni. Altfel ele nici nu ar exista.
– de acceptare rapidă . ”Hmmm, dar e așa bună friptura asta. Asta e, eu nu renunț la șuncă/ cârnați/ carne!”. Eu și aici aș sugera să continuați discuția în direcția:
- nu irosim mâncarea/ carnea. Animalul acesta s-a sacrificat, să arătăm respect pentru el nearuncând carnea și nici resturile (dacă aveți un câine sau o pisică care le poate mânca)
- nu mâncăm carne dimineața la amiază și seara, de 3 ori pe zi, 7 din 7. Ne putem descurca și cu mai puțin. Nici nu mor atâtea animale și nici organismul nostru nu are nevoie de atâta carne.
Decizia privind comportamentul alimentar și preferințele culinare aparține fiecăruia, fiecare o ia după convingerile și cunoștințele pe care le are. În ceea ce privește discuția despre proveniența mâncării însă vă îndemn să le purtați deschis, sincer și adaptat, atât la vârstă cât și la sentimentele copilului.
Articol scris de Diana Tarcea , psiholog si psihoterapeut cognitiv-comportamental cu un interes major în domeniul parentingului în toate aspectele sale. Scrie periodic pe site-ul www.parintecuminte.ro diverse articole legate de creșterea și educarea copiilor, dar și pe blogul nostru. În Cabinetul de psihologie se întâlnește cu părinți, cu copii sau cu familii, mai ales cu aceia care caută ajutor pentru problemele sau dificultățile pe care le au și care nu știu că există soluții specializate pentru rezolvarea lor.
pictures by Pixabay
