Până zilele trecute lucrurile erau altfel. Copilul vostru era „sociabil”, „deschis”, „prietenos cu toată lumea”, ce mai era o mândrie pentru întreagă familie. Şi parcă de pe-o zi pe alta lucrurile s-au schimbat. Acum e „retras”, „ruşinos”, „neprietenos”. Înainte intra în vorba uşor cu alţii, dansa, cânta şi recita de mama focului în faţă oricărui auditoriu iar voi simţeaţi cum vă creşte inima văzându-l deja peste ani, ca ajungând un tânăr încântător, apreciat şi admirat de alţii, dar acum… ce s-a întâmplat de „ieri până azi?”. Tocmai îi cereţi să vină să arate unor invitaţi desenul ce l-a făcut zilele trecute iar el pune capul în pământ, se joacă cu năstureii de la hăinuţă, poate în urma insistenţelor aduce desenul şi cu ochii plecaţi întinde mânuţele rugându-vă să-l arătaţi voi celorlalţi, fiindcă lui îi este rușine. E absolut evident că nu e confortabil cu a fi în centrul atenţiei. Dacă până ieri ar fi dansat în funduleţul gol în faţă altora azi nici măcar să arate un desen nu pare a-i fi pe plac.

Ce să facem când copilul nostru devine ruşinosSigur, când zic ieri şi azi e doar un mod figurat de a vorbi. E vorba poate de câteva luni în care au loc schimbări dramatice din punctul nostru de vedere, în care reacţia copilului nostru la a fi în centrul atenţiei se modifică radical de la un confort absolut, înspre… ruşine. Sentimentul acesta de ruşine vine odată cu vârsta la majoritatea copiilor, e bazat pe faptul că cei mici încep să devină conștienți de sine și de ceilalți într-un mod în care nu au făcut-o până acum. Practic, ruşinea apare atunci când copiii, conştienţi fiind de individualitatea lor, devin mai sensibili la modul în care îi percep ceilalţi.

Când apare ”rușinea”?

Se pare că ruşinea apare doar după ce apare auto-recunoaşterea. Cum, copiii nu se recunosc pe sine? Să știți că până la o anumită vârsta, până pe la un an şi câteva luni copiii nu se recunosc ca fiind ei înşişi 🙂 (mă întreb oare cum o fi să n-ai habar că tu eşti tu?), abia în jurul vârstei de 2 ani reuşesc să atingă stadiul acesta. Undeva în ultima jumatate a celui de-al doilea an se aprinde un beculeț în mintea copilului nostru. Lumea începe să fie organizată avându-l în centru pe “eu”, nu pe “tu”. Până acum viața copilului nostru gravita în jurul părinților, acum începe să graviteze în jurul lui. Există un experiment care pune în evidență capacitea copilului de a se recunoaște pe sine – “rouge test”. Desenați un punct rosu pe nasul copilului și duceți-l apoi în fața unei oglinzi. Până pe la 18 luni veți vedea cum copilul încearcă fie să șteargă pata de pe oglindă, fie să caute în spatele oglinzii personajul reflectat. După 1 an și jumătate copilul pus în aceeași situație va încerca să-și șteargă năsucul propriu, nu pe cel al copilului din oglindă.

Ce să facem când copilul nostru devine ruşinosPentru noi, ca părinţi, oricât de ciudat ar suna, ar trebui să fie un prilej de celebrare, fiindcă ruşinea indică faptul că cel mic a atins un stadiu nou şi important în dezvoltare: acela de a fi conştient de propria persoană. De ce e importantă conştientizarea de sine? Fiindcă odată cu ea apare și conştientizarea faptului că ceilalţi sunt diferiţi, că pot gândi şi simţi diferit de ei. Şi uite-aşa apare empatia sau înţelegerea.

Ce să facem când copilul nostru devine ruşinos:

  • Gândiţi-vă la ruşine ca la un indicator al faptului că cei mici cresc şi se dezvoltă normal
  • Gândiţi-vă la ruşine ca la un sentiment nou pe care îl trăieşte copilul, aşa că fiţi înţelegători şi îngăduitori. Are nevoie să îi fie acceptate sentimentele, chiar dacă nu sunt cele mai plăcute.
  • Nu-l forţaţi să-şi învingă ruşinea. Aveţi răbdare şi ajutaţi-l să înţeleagă ce simte „Nu te simţi confortabil să se uite toată lumea la tine?” şi cum să facă faţă „Vrei să arăţi desenul doar bunicilor?”, „Vrei să arătăm desenul împreună celorlalţi?”
  • Nu îl pedepsiți, a simți rușine nu e ceva ce ei vor, e ceva ce simt.
  • Copiii sunt unici, fiecare vine ”echipat cu propriul lui fel de a fi, cu propriul lui temperament unii vor fi mai retrași, alţii mai îndrăzneți. Amintiţi-vă că şi adulţii sunt unici, unii mai confortabili cu a fi în centrul atenţiei, alţii mai puţin 🙂

Poate că nu ne vine aşa uşor să acceptăm schimbările acestea, mai ales dacă le percepem că fiind negative, în fond ne şi vedeam mândrii părinţii ai unui tânăr carismatic 🙂 Schimbările acestea sunt normale, nu sunt negative sunt doar ïnconfortabile (ce credeaţi că numai cei mici se simt inconfortabil?). Gândiţi-vă care ar fi alternativa – cum ar fi dacă copiii noștri nu ar fi conștienți de sine și de ceilalți?

Articol scris de Diana Tarcea, psiholog si psihoterapeut

Cabinet de psihologie Diana Tarcea

Mai multe articole despre creșterea și dezvoltarea copiilor pe www.parintecuminte.ro

Written by Diana Tarcea